"Probabil cã anumite înclinaţii se transmit... "

"Tatãl meu, Liviu Corneanu, era preot la parohia din Caransebeş. Odatã cu consolidarea regimului comunist, au fost desfiinţate mai multe episcopii, în special cele care aveau un trecut istoric mai îndelungat, şi în aceastã categorie intra şi Caransebeşul. Ca urmare a acelei hotãrâri, Episcopia Caransebeşului s-a contopit cu Episcopia din Timişoara. Nu este, cred, greu de închipuit ce fel de copilãrie am avut, crescând într-o parohie. Nimic deosebit, nimic aparte faţã de ceilalţi copii. În schimb, tata, probabil, mi-a transmis o anumitã înclinaţie în direcţia aceasta, cu toate cã el a murit când eu aveam doar 9 ani. De fapt, în familia tatãlui meu au mai fost preoţi. Bunicul, un frate al tatei... Acesta din urmã a fost cleric şi profesor de teologie.

Pater, Padres, Patrologie

"În timpul facultãţii am locuit la internat. Nu era obligatoriu, colegi de-ai mei locuiau în cãmine studenţeşti laolaltã cu studenţi de la tot felul de facultãţi, dar eu am vrut sã fiu oarecum mai apoape de ceea ce studiam. Programul celor din internat era mai aparte, aveam şi o bisericã a noastrã pentru serviciile religioase. Însã ceea ce m-a fascinat cel mai mult în facultate a fost o disciplinã numitã Patrologia. Adicã, literatura primelor secole creştine. Am sã vã spun câteva cuvinte despre aceasta. Odatã cu apariţia creştinismului, în veşnica sa confruntare cu pãgânismul, acesta şi-a creat o literaturã a lui care sã înlocuiascã autorii clasici, latini şi greci. Astfel, literatura creştinã îşi avea începutul în primul secol dupã Hristos, devenind, pe vremea mea, obiect de studiu. Nu m-a obligat nimeni sã aleg teologia şi nici nu mi-a fost impus sã o termin. Şi, mai mult decât atât, nu m-am gândit niciodatã sã renunţ. A fost alegerea mea. Simplul fapt cã fãcusem un liceu, şi nu un seminar teologic, spune totul. În facultate m-am lovit de multe materii noi. Limbile clasice, de exemplu, greaca, latina, ebraica, obiecte pe care nu le fãcusem în liceu. În scurt timp, însã, am devenit un pasionat al acestora. În paralel cu teologia, m-am înscris la Facultatea de Filologie Clasicã în cadrul Facultãţii de Litere din Bucureşti. Am urmat o vreme cursurile, concomitent cu teologia, însã aceasta din urmã m-a captivat mai tare, aşa încât am renunţat la filologie. Am reluat-o mai târziu, mai ales cã avusesem profesori vestiţi şi era pãcat sã nu-i audiez. Pânã în ultima mea zi de studiu, nu am fost la Operã, nu am fost la teatru; la cinema sau la alte distracţii, nici nu se punea problema. Aş putea spune cã a fost una dintre deficienţele acelei perioade. Prea puţin am profitat de perioada studenţiei; nu, n-am regretat niciodatã, însã eram tânãr, ştiţi cum este, anii..."

"Nu aş crede într-un destin, dar existã totuşi anumite elemente"

"Noica face undeva o referire la ceea ce numim noi destin. El îi spune, plecând de la ursitoare, preursire. Eu aş spune cã nu recunosc existenţa unui destin în viaţa oamenilor, adicã ceva ce nu poţi schimba. Existã, e-adevãrat, nişte elemente date în biografia cuiva, care te marcheazã, fixeazã, dacã pot spune aşa, un anumit curs al vieţii, însã mai puţin destin. Sigur, tu, ca om, poţi accepta aceste elemente date sau le poţi refuza. Pe mine m-a influenţat cursul vieţii familiei mele, faptul cã majoritatea au fost preoţi, repet, tatãl meu... dar nu este o regulã. De pildã, fratele meu, Octavian, care, din nefericire, a murit acum cinci ani. El a fost medic."

"Am ales sãritura cu prãjina"

"În liceu m-a pasionat schiul şi, mai târziu, atletismul. Totul, cred, s-a datorat profesorului meu, care a avut marele dar de a şti antrena elevii în ale atletismului. Fiecare a optat dupã plac, eu am ales sãritura cu prãjina. Am participat la competiţii, la tot felul de întreceri. Colegul meu, Zeno Dragomir, sãritor şi el, devenise la un moment dat campion naţional la aceastã disciplinã. O... nu cred cã eram foarte bun, eram doar doi, aşa cã..."

"O adevãratã saga a schimbãrilor"

"Nu puteam prevedea ce voi face, ce va urma, nici mãcar nu gândeam cã voi ocupa funcţia pe care o deţin astãzi. Cât eram încã student, s-au produs foarte multe schimbãri, mai ales dupã 23 august, şi era foarte greu, cred cã pentru oricine, sã prevadã viitorul. Iniţial, am dorit sã ajung în învãţãmântul teologic. Am şi optat pentru el, iar în 1947 mã înscrisesem la doctorat. În acelaşi an, însã, unul dintre profesorii de la Academia Teologicã din Caransebeş a plecat. Deşi nu aveam doctoratul, episcopul de acolo m-a solicitat, respectiv mi-a oferit catedra abia eliberatã. Am stat un an, ocupându-mã şi de doctorat, fireşte, şi în momentul când s-a înfiinţat la Timişoara Mitropolia Banatului, am fost ales secretar. Funcţionam deja în Mitropolie de câteva luni, când s-a luat hotãrârea desfiinţãrii tuturor Academiilor Teologice. Din oficiu, am fost repartizat la o catedrã a Institutului Teologic din Sibiu, însã am refuzat acest post pe motiv cã îmi era imposibilã, psihologic vorbind, încã o mutare. Totuşi, în 1957, fiind nevoie de cadre didactice la Seminarul din Caransebeş, am acceptat sã merg acolo, însã, ca un fel de destin, am fost numit dupã doi ani profesor la... Sibiu. De fapt, eram conferenţiar şi am rãmas pe acest post pânã în 1960, când a murit Episcopul de Arad, Andrei Mager. Pentru cã eram deja cunoscut, am fost ales Episcop de Arad. Din ianuarie 1961 pânã în martie 1962, an în care am fost numit Mitropolit al Banatului, la Timişoara."

Pe baricadele presei bisericeşti, Ed. Învierea, Timişoara, 2000